În Italia, pe teleski, la prima urcare din dimineața aceea, eram eu cu cei doi copii mai mari ai mei pe banchetă. Doi italieni, pe bancheta cu noi, vorbeau tare și râdeau – atmosfera obișnuită de dimineață.

Conform obiceiului nostru, am început să rostim #Psalmul23, în cor și cu voce tare. Dintr-odată s-a făcut liniște.

Ne terminăm psalmul și rugăciunea, spunem „Amin”, iar vecinii noștri spun în italiană:

„Cred că se roagă în limba lor Tatăl nostru.”

Le răspund:

„Nu, am rostit Psalmul 23.”

„Este din Biblie?”, mă întreabă ei.

„Da”, le spun, „și vorbește despre Dumnezeu ca protecția și călăuza noastră.”

Surprinși, continuăm o discuție firească:

noi din Milano, voi din Timișoara…

„Aaa, o mie și ceva de kilometri distanță.”

„Da, da…”

După două zile, încărcând bagajele în mașină, în fața hotelului, aud pe cineva strigând după mine în italiană:

„Domnule, drum bun! De la dumneavoastră sunteti cel de la care am auzit prima dată de Psalmul 23… să vă păzească Dumnezeu, aveți drum lung până acasă.”

Un lucru banal pentru mulți, creștinii,

dar care s-ar putea să impacteze viața altuia pentru totdeauna.

Nu-ți fie rușine să-ți exprimi credința

„Domnul este Păstorul meu.”

Al tău este?